Orgolii

Involuntar ajung să mă compar cu alţii. În copilărie comparam neajunsurile noastre cu abundenţa familiei de la etajul inferior. Mama compara notele mele cu ale lor. Nota 10 era 10 doar dacă a copilului vecinei era 9, altfel lucrarea a fost uşoară. Nici sistemul nu ne-a ajutat, din contră. Pe lângă ambiţia părinţilor, a apărut şi lupta între copii pentru cele mai bune note. Notele ne asigurau un loc la un liceu bun. Mate-info – cuvinte magice care deschideau porţi spre vieţi de succes. Unii le au. Unii s-au pierdut în labirint. A rămas vocea de a fi mai bun decât celălalt. La muncă, la jocuri, în relaţii, etc.

Sunt oameni care aleg să o ignore conştient. Pe unii îi impulsionează să muncească mai mult, să-şi demonstreze corect superioriatea. Altora însă, le şopteşte viclean că pot fi mai buni demonstrând că ceilalţi sunt răi. Răul din ei vede răul din alţii. Şi uite aşa, o lume cu chiote de copii, cu dragoste, cu pace devine pentru unii un câmp de luptă. Ne contrazicem, luptăm pentru ultimul cuvânt, pentru impunerea punctului de vedere, pentru justificarea nevinovăţiei. Se fac tabere şi bisericuţe, se consumă energie, se nasc conflicte, se sting cu durere.  E ca un foc de tabără în care ardem lemnele cu care am fi putut construi o cabană. Uneori suntem conştienti, dar scânteile, spectacolul ne hipnotizează şi ne fac să mergem să căutam alte şi alte lemne. Când obosim, se găsesc câţiva care să ne impulsioneze. Ardem şi brad, ardem orice. 

Se face dimineaţă. Natura îşi urmează ritmul, florile se scutură de rouă, în Paris se deschid cafenelele, o mama îşi hrăneşte copilul la sân, marea e calmă, iar noi suntem frânţi şi mirosim îngrozitor a fum. Pentru ce?